Sunday, June 14, 2015

lișcă




am nevoie de  viețile altora ca să îmi validez și să îmi suport propria viață...
când s-a întors de pe front cu privirea pierdută și un aer absent m-am gândit că inima lui nu va mai fi niciodată pentru mine... ce știam eu… cât egoism și ură adunasem în cochilia mea strâmtă pe când el se dăruise lumii... acum nu mai era nimic în el. undele sufletului său se învolburau în nopțile negre și atunci era un monstru turbat și somnambul care se zbătea prin cearșafuri și țipa: “copilul, copilul” ... doar atunci străbăteau pân ' la mine fulgerele și grindina războiului... l-am privit scurgându-se în pământ celulă cu celulă... uram aerul și apa și cerul... îmi uram picioarele și pofta de viață. se duc toate… rămân sufletele ridate de gândurile rămase nerostite și atingerile neîmpărtășite.

e loc pentru toți în cimitire.